/ 
/ 
România
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|
 |
Acest articol are nevoie de ajutorul dumneavoastră! Puteţi contribui la dezvoltarea şi îmbunătăţirea lui apăsând butonul „modifică pagina”. |
 |
Acest articol sau această secţiune are bibliografia incompletă sau inexistentă. Puteţi ajuta găsind susţinere bibliografică pentru conţinutul paginii. |
|
România
|
||||||
|---|---|---|---|---|---|---|
|
||||||
| Imn naţional: Deşteaptă-te, române! |
||||||
 Amplasarea României (verde închis):
— în cadrul Europei (verde deschis şi gri) — în cadrul Uniunii Europene (verde deschis) |
||||||
| Capitală | Bucureşti | |||||
| Limbi oficiale | română | |||||
| Limbile minorităţilor mari | maghiară, romani | |||||
| Etnonim | român, româncă, români | |||||
| Sistem politic | republică unitară semi-prezidenţială | |||||
| - | Preşedinte | Traian Băsescu | ||||
| - | Prim-Ministru | Emil Boc | ||||
| Independenţă | faţă de Imperiul Otoman | |||||
| - | declarată | 9 mai 1877 (SV) | ||||
| - | recunoscută | 13 iulie 1878 | ||||
| Aderare UE | 1 ianuarie 2007 | |||||
| - | Apă (%) | 3 | ||||
| Populaţie | ||||||
| - | Estimare 2008 | 22 246 862 (loc 50) | ||||
| - | Recensământ 2002 | 21 680 974 | ||||
| PIB (PPC) | estimări | |||||
| - | Total | 245,847 miliarde USD (loc 41) | ||||
| - | Pe cap de locuitor | 11 400 USD (loc 64) | ||||
| PIB (nominal) | estimări 2007 | |||||
| - | Total | 165,983 miliarde USD (loc 38) | ||||
| - | Pe cap de locuitor | 7697 USD (loc 58) | ||||
| Gini (2003) | 31 (mediu) | |||||
| IDU (2005) | 0,813 (ridicat) (loc 60) | |||||
| Monedă | leu | |||||
| Fus orar | EET (UTC+2) | |||||
| - | Vară (ODV) | EEST (UTC+3) | ||||
| Domeniu Internet |
.ro1 | |||||
| Prefix telefonic | +40 | |||||
| 1: Se poate folosi şi domeniul .eu, întrucât România face parte din Uniunea Europeană. | ||||||
România este o ţară din partea de sud-est a Europei (Europa danubiană), situată la nord de peninsula Balcanică şi la ţărmul nord-vestic al Mării Negre.[1] Pe teritoriul ei este situată aproape toată suprafaţa Deltei Dunării şi partea sudică şi centrală a Munţilor Carpaţi. Se învecinează cu Bulgaria la sud, Serbia la vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord şi Republica Moldova la est, iar ţărmul Mării Negre se găseşte la sud-est.
De-a lungul istoriei, diferite porţiuni ale teritoriul de astăzi al României au fost în componenţa sau sub administraţia Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman sau a celui Austriac. Ca stat suveran, România a apărut în 1859 prin unirea dintre Ţara Românească şi Moldova condusă de Alexandru Ioan Cuza şi a fost recunoscută independentă 19 ani mai târziu. În 1918, României i s-au alipit Transilvania, Bucovina şi Basarabia, însă România Mare a fost distrusă la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, atunci când U.R.S.S. a ocupat Basarabia şi Bucovina de nord, iar România a semnat Pactul de la Varşovia. La momentul destrămării Uniunii Sovietice şi a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989), ţara a iniţiat o serie de reforme economice şi politice. După un deceniu de probleme economice, România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005) şi a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
România este un stat semi-prezidenţial. Este a noua ţară după suprafaţa teritoriului (238 391 km²) şi a şaptea după numărul populaţiei (peste 22 milioane oameni)[2] dintre statele membre ale Uniunii Europene. Capitala ţării, Bucureşti, este şi cel mai mare oraş al ei şi al şaselea oraş din UE după populaţie (1,9 milioane oameni). În 2007, oraşul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a Culturii.[3] România este membru al NATO din 29 martie 2004), al Uniunii Latine, al Francofoniei şi al OSCE.
Cuprins |
[modifică] Etimologie
Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul „romanus” („roman”). Faptul că românii se denumesc folosind un cuvânt derivat din „romanus” este menţionat începând cu secolul XVI de către mulţi autori, printre care umaniştii italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova şi Valahia. Cel mai vechi document existent, scris în limba română este o scrisoare din 1521 (cunoscută sub numele de „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung”) care anunţă pe primarul Braşovului Johannes Benkner despre pregatirile unui atac iminent al turcilor asupra Transilvaniei. Acest document este, de asemenea, cel mai vechi în care apare denumirea de „Ţara Rumânească”.
În antichitatea târzie, Imperiul Roman era denumit în mod frecvent „Romania” în limba latină. Unii istorici afirmă că Imperiul Bizantin medieval ar trebui să fie numit „Romania”, propunere neacceptată însă. Numele „Romania” este utilizat de asemenea pentru a desemna ansamblul ţărilor europene latine, vorbitoare de limbi romanice.
Până în secolul al XIX-lea a predonimat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirea de „Rumânia” în loc de „România”, precum şi endonimul de „rumâni” în loc de „români”. Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană), „Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză), „Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exominul de „vlahi” până în ziua de azi, chiar dacă ei se autodefinesc în limba maternă drept „rumâni”) etc. În trecut, toţi românii erau numiţi de către străini drept „vlahi”.
[modifică] Pronunţie
Numele „România” se pronunţă puţin diferit faţă de cum se scrie. Deşi el se împarte în silabe în forma /Ro-mâ-ni-a/, ultima silabă nu se pronunţă ca vocala a ci ca diftongul ia, aşa cum se aude în cuvintele „ia” şi „ea”. Scrierea cu litere chirilice româneşti reprezintă mai fidel din punct de vedere fonetic cuvântul „România”, pentru că dispune de un semn grafic pentru acest diftong, anume litera Ѧ în alfabetul chirilic român, căreia îi corespunde în alfabetul chirilic rusesc de astăzi litera Я. De asemenea, acest alfabet include şi litera Ї care, în unele reprezentări ale cuvântului „România”, corespunde vocalei i din penultima silabă şi semivocalei i din ultima silabă. În alfabetul chirilic românesc, „România” se scrie Рѡмъɴіѧ, Рѡмъ́ɴїа sau Рѡмъɴїѧ, dar există şi alte forme scrise care aproximează pronunţia acestui cuvânt mai bine decât scrierea sa cu litere latine.
[modifică] Istorie
Prin istoria României se înţelege, în mod convenţional, istoria regiunii geografice româneşti precum şi a popoarelor care au locuit-o şi care, pe lângă diferenţele culturale specifice şi transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la recunoaşterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepţiune mai restrânsă, prin istoria României se înţelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului Român modern, a Regatului României şi a formelor de organizare intermediare, precum şi a evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat naţional.
[modifică] Preistorie şi Antichitate
Teritoriul de astăzi al României a fost locuit din cele mai vechi timpuri. Pe baza datelor de care dispun, specialiştii apreciază că primele manifestări de viaţă omenească pe teritoriul României datează de acum aproximativ 1 500 000 de ani. Epoca pietrei este bine reprezentată în descoperiri arheologice pe tot cuprinsul ţării. Se cuvine menţionată ceramica din aria culturii eneolitice Cucuteni, care a constituit apogeul civilizaţiei înainte de venire triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la sfârşitul eneoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri indo-europene.[4]
Ipoteza prezenţei hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund şi aşchii tăioase lucrate din cremene. La Dârjov s-au găsit şi câteva toporaşe de mână lucrate din bolovani de silex şi cuarţit, prin tehnica de cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[5]
De asemenea, pe teritoriul României s-au găsit urme ale unor civilizaţii vechi, printre care şi Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluţie se plasează în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei şi nord-estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei şi aparţinând unui curent cultural care cuprinde şi culturile Vinča, Dudeşti şi Karanovo III. Simbolurile acestei culturi Gînditorul şi Femeie şezând, descoperite în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află acum în Muzeul Naţional de Istorie a României.
O altă dovadă care atestă faptul că teritoriul actul al României era locuit încă din preistorie este în „Peştera cu Oase”. Această peşteră este un sistem de 12 galerii carstice, situat în sistemul carstic al Văii Minişului, în apropiere de oraşul Anina. Aici s-au descoperit, în 2002, cele mai vechi rămăşiţe din Europa ale omului modern. Fosilele, provenind de la trei indivizi (numiţi de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” şi „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35 000 de ani, sau 40 500 folosind date calibrate.[6]
[modifică] Dacia
Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparţin grupului indo-european al tracilor. Cele mai vechi menţiuni despre traci par a fi din epoca miceniană. De acolo, ştirile despre ei se înmulţesc. În poemele homerice Iliada şi Odiseea, tracii sunt des menţionaţi. De asemenea, tracii sunt descrişi şi de istoricul grec Herodot. Tot din izvoarele literare aflăm numele a peste 100 de triburi ale tracilor. Dintre acestea menţionăm pe odrysi, care populau zona râului Mariţa de astăzi, tribali, bessi, moesi etc. Limba tracilor, extrem de puţin cunoscută, era vorbită cu particularităţile specifice ale fiecărui trib. Ea face parte din marea familie a limbilor indo-europene, înrudindu-se cu sanscrita, cu persana, cu baltica veche etc. Strabon în „Geografia” menţiona că geţii aveau aceeaşi limbă cu tracii, iar dacii aceeasi limbă cu geţii.
Din marea seminţie a tracilor, s-au individualizat la nordul Dunării, în epoca fierului, geto-dacii. Denumirile de geţi şi de daci au fost folosite de scriitorii greci, respectiv latini, pentru a desemna toate neamurile tracice din nordul Dunării. Acest lucru este explicabil, deoarece, grecii au intrat în contact mai întâi cu geţii din dreapta Dunării, după întemeierea coloniei Histria. Romanii au cunoscut însă mai întâi pe dacii din zona intracarpatică, prima atestare aparţinând lui Caesar. Esenţial rămâne faptul că geţii şi dacii erau de acelaşi neam, aşa cum menţionează izvoarele literare antice.[4]
Sub stăpânirea lui Burebista (82 – 44 î.Hr.), s-a format primul stat centralizat care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului Roman. Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. După moartea lui Burebista, statul geto-dac se va destrăma în 4, apoi în 5 regate. Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus. Mai apoi, Unitatea statului dac este refăcută de regele Decebal (87 – 106). Noul stat avea reşedinţa la Sarmizegetusa. In aceasta perioada susţine o serie de conflicte cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, anul 271 d.Hr fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Aceasta a avut loc intre anii 271-275 d. Hr. Petrecuta în timpul Imparatului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reasezare strategică a graniţelor de la Dunare ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi aparare mai eficace a provinciilor din aceasta zona. Din Dacia de la nord de Dunare au fost retrase elementele de ocupaţie (armata), însă coloniştii şi alte elemente de populaţie romană care apucasera deja să întemeieze oraşe şi o viaţă socială solidă împreuna cu populaţia locală de sorginte tracică au ramas în continuare pe acest teritoriu, astfel ca pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este aproape finalizată.
[modifică] Romanizarea. Latinitatea limbii române
Romanizarea reprezintă un proces istoric complex prin care civilizaţia romană a pătruns în toate compartimentele vieţii unei provincii, încât a dus la înlocuirea limbii populaţiei supuse cu limba latină. Factorii romanizării au fost administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, religia, dreptul şi învăţământul în limba latină. Impactul asupra autohtonilor al acestor factori a fost asimilarea, în mod conştient, a civilizaţiei romane. În anul 271, împăratul Aurelian a retras administraţia şi armata din Dacia nord-dunăreană. Dar o parte a populaţiei romanizate a rămas la nord de Dunăre, pentru a exploata aurul din munţii Munţii Apuseni şi sarea din bazinul Târnavelor. Între vechile centre urbane se numărau Sucidava, Dierna, Sarmizegetusa, Napoca, Porolissum, însă cea mai mare parte a locuitorilor vechilor oraşe s-au retras spre ţinuturile rurale din cauza Migraţia popoarelorpopulaţiilor migratoare şi au întemeiat aşezări noi. Romanizarea a continuat alte câteva secole pe un teritoriu vast în jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, aproximativ la nord de liniile lingvistice propuse de savanţii Skok şi Jiřeček, în Daciile sud-dunărene şi celelalte provincii ale Imperiului Roman de Răsărit.
După retragerea aureliană este refăcută unitatea dacică din stânga Dunării de Jos: desfiinţarea frontierei romane de pe linia Carpaţilor a permis circulaţia nestingherită pe ambele versante: dacii liberi pătrund în interiorul arcului carpatic iar daco-romanii trec la est şi la sud de Carpaţi. Refacerea unităţii dacice nu a împiedicat continuarea procesului de romanizare. Practicarea neîntreruptă a unor activităţi specifice vieţii sedentare, greu de desfăşuat în cadrul nomadismului şi al transhumanţei, ca agricultura, meşteşugurile, exploatarea minereurilor, a menţinut folosirea limbii latine ca „lingua franca” pe ambele maluri ale Dunării. În timpul împăraţilor Diocleţian, Constantin cel Mare şi Iustinian s-a realizat o adevărată „stăpânire romană” la nord de Dunăre. Răspândirea creştinismului în limba latină la nordul Dunării demonstrează romanizarea ireversibilă a populaţiilor de substrat. Din limba latină provin termenii de bază ai creştinismului: biserică < basilica; Dumnezeu – Domine deus (vocativul lui Dominus deus); duminică < dominica dies; înger < angelus. Romanitatea din sudul şi nordul Dunării a continuat şi s-a consolidat în secolele IV-VI. Autohtonii s-au integrat definitiv şi deplin în romanitatea orientală, „uitându”-şi limba iniţială şi cea mai mare parte a elementelor culturale proprii.
Nicolae Iorga, în baza izvoarelor istorice studiate o viaţă, concluzionează în „Istoria românilor”, publicată parţial postum, că poporul român s-a format „între Carpaţii Beschizi şi Peloponez - şi de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Această constatare este făcută şi de Petre P. Panaitescu, Silviu Dragomir şi alţii, cu formula etnografică „românii sunt urmaşii traco-ilirilor romanizaţi”. Preotul Dumitru Stăniloae observă că romanizarea - subiectul unor dezbateri vaste - s-a realizat în primul rând prin creştinarea traco-ilirilor, proces care determina romanizarea şi deschidea calea către o latinizare adevărată şi pentru cei din apropierea comunităţilor creştine.
Poporul român s-a format aşadar pe un teritoriu vast care se întindea la nordul şi la sudul Dunării, înglobând fostele provincii romane Dacia şi Moesia. Prima sinteză a fost aceea dintre daci şi romani şi stă la baza formării poporului român. A doua sinteză se produce diferit la nordul şi la sudul Dunării, în decursul mai multor secole, între populaţia daco-romană şi populaţiile slave venite în secolul VII. Consecinţele aşezării slavilor la Dunărea de jos sunt importante. Are loc separarea latinităţii din peninsula Balcanică de cea nord-dunăreană. La sud de Dunăre, majoritatea populaţiei romanice este înconjurată de slavi, iar cea rămasă, devenită minoritară, păstrează la sudul munţilor Balcani o limbă cu influenţe slave mai mici şi apropape total lipsită de împrumuturi lexicale maghiare. La nord de Dunăre, populaţia romanică asimilează elementele slave şi, odată cu ele, un important lexic slav, la care se adaugă ulterior şi lexicul maghiar (gând, oraş, hotar, marfă, vamă, viclean...). Rezultatul celor două sinteze diferite a dus la formarea poporului român la nord şi sud de Dunăre şi în Dobrogea, precum şi a poporului aromân/meglenoromân la sudul munţilor Balcani. Acest proces se presupune (în baza unor indicatori lingvistici, între care rotacismul unora dintre cuvintele romanice) s-a încheiat în linii mari în secolele al VIII-ea şi al IX-lea.
[modifică] Formarea limbii române
Tot de la sfârşitul secolului VIII putem vorbi de apariţia limbii române, fiind o limbă romanică sau neolatină. La formarea acesteia, rolul principal l-au jucat cele trei componente principale: stratul romanic, substratul presupus daco-moesic (format în mare parte din vocabular împărtăşit de limba albaneză, cel puţin aproximativ 160 de lexeme) şi adstratul slav. Repartizarea vocabularului de provenienţă din cele trei straturi este reflectată în vocabularul limbii române moderne în felul următor, potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea: compoziţia etimologică a 49.642 de cuvinte şi variante înregistrate în DLRM (Dicţionarul limbii romîne moderne, publicat în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depăşesc procentajul de 1%. Vocabularul principalelor grupuri lexicale: latine 20,02%, slave vechi 7,98%, bulgare 1,78%, bulgaro-sârbe 1,51%. Alte elemente lexicale: turce 3,62%, maghiare 2,17%, neogreceşti 2,37%, franceze 38,42%, latine literare 2,39%, italiene 1,72%, germane 1,77%. Din categoria substratului pot face parte lexemele de origine nesigură 2,73%, de origine necunoscută 5,58% şi lexemele nomatopeice 2,24%. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sînt primite direct din latină, 8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparţinînd cuvintelor moştenite din latină.[7] O statistică mai recentă v. în articolul Limba română.[8]
La sfârşitul perioadei antice, numele Dacia a continuat să fie folosit pentru două provincii romane sud-dunărene (din Serbia şi Bulgaria de astăzi), Dacia ripensis şi Dacia mediterranea, însă, în documentele oficiale în câteva limbi şi pentru teritoriul nord-dunărean, de-a lungul evului mediu şi chiar şi în epoca modernă. Pentru regiunea dintre Marea Adriatică, Marea Neagră, Marea Marmara şi Marea Egee s-a încetăţenit termenul „Romania”, pentru Imperiul Roman de Răsărit, de la care s-au inspirat personalităţile care au optat în secolul al XIX-lea pentru numele actual România al statului rezultat din unirea principatelor Moldova şi Ţara Românească.
Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populaţiile slave fiind la originea unei părţi importante din vocabular. În evul mediu şi în perioada premodernă au intrat în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane şi greceşti (v. nota de subsol). O influenţă puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea. Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă[9] precum şi a numelui de români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a aşteptat întemeierea statului România. Deşi supuşii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau „munteni”, numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în secolul secolului XVI la mai mulţi călători străini[10] precum şi în documente româneşti vechi, ca Palia de la Orǎştie şiLetopiseţul Ţării Moldovei.
[modifică] Evul Mediu
Formarea statelor medievale româneşti a fost rezultatul unui îndelung proces istoric. Acesta poate fi urmărită încă din perioada primelor cristalizări ale cnezatelor şi voievodatelor.[11] După retragerea aureliană (271), goţii s-au aşezat pe actualul teritoriu al României. Ei au fost izgoniţi de către huni, un popor nomad, venit din stepele Asiei. Teritoriul Daciei a făcut parte din Imperiul Hun până la moartea lui Attila în 453. Gepizii, de neam germanic, le-au luat locul hunilor, până când au fost înglobaţi în Khaganatul Avar. Avarii erau un popor asiatic, înrudit cu hunii. Ei au intrat în Europa în secolul al V-lea. În secolul al VI-lea s-au stabilit în Panonia, de unde s-au extins către est şi vest. După aceea, în Khaganatul Avar au venit alte popoare: longobarzii şi slavii, care au fost şi ei înglobaţi în Khaganat. Longobarzii nu au stat mult în Dacia, îndreptându-se spre Italia, unde au creat un regat independent. Între timp, unii dintre slavi s-au amestecat cu daco-romanii şi au putut convieţui cu ei, iar alţii s-au extins către sud, în Bizanţ.
Pe la 900, pecenegii, un popor turanic, se aşează în zona intre Bug şi Dunăre. Împreună cu ei vin şi uzii, un alt popor turanic. În jur de 1000 apar şi cumanii, înrudiţi cu pecenegii. În 1241, o mare invazie mongolă, sub conducerea lui Batu-Han, nepotul lui Ginghis Han, pustieşte Europa. Mongolii formează un mare hanat pe teritoriul vechiului Cnezat Kievean.
Românii au trăit, începând cu Evul Mediu şi până în timpurile moderne, în trei principate învecinate, de sine stătătoare: Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Cu toate că s-au aflat în calea marilor campanii de cucerire duse de Imperiul Otoman, Rusia ţaristă şi Imperiul Habsburgic, românii şi-au păstrat entitatea statală, credinţa şi civilizaţia, în vreme ce regatele învecinate, cum ar fi Bizanţul, Bulgaria, Serbia, Ungaria sau Polonia, au disparut de pe harta Europei.[12] În secolul al XV-lea, Moldova şi Ţara Românească au devenit vasale ale Imperiului Otoman, dar păstrându-şi autonomia internă.
Alte ramuri ale poporului român au dispărut definitiv, asimilaţi de slavi, precum cei din Moldova instalaţi în actuala Ucraină, în Crimeea sau în Podolia. La fel au dispărut, asimilaţi de cehi şi slovaci, cei din „Moravska Valaşska”.
În secolul al XVIII-lea, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în 1711 şi 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioţi, numiţi direct de turci din rândul familiilor nobile de greci din Constantinopol. Transilvania, iniţial vasală Regatului Ungariei, cu voievozi maghiari, devine la rândul său vasală a Imperiului Otoman din 1526, apoi a Imperiului Austriac din 1699, având de asemenea o autonomie largă, pe care însă şi-o pierde în 1867, când este anexată de Ungaria în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
[modifică] Independenţa şi monarhia
Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţării Româneşti), în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza. Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare ale domnitorului.
Din 1859 până în 1877, România a evoluat de la o "uniune personală" a două principate (Moldova şi Ţara Românească) la un regat condus de un singur prinţ, Carol I de Hohenzollern, care este ales domn al României în 1866. În 1877/1878, România îşi obţine independenţa. Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano şi Berlin, România obţine a patra sa provincie (Dobrogea de Nord cu judeţele Tulcea şi Constanţa. Carol I este încoronat mai apoi ca Rege al României în 1881. În 1913, Carol I împinge România în al II-lea război balcanic care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la Bucureşti din 1913 consfiinţeşte statutul regatului României ca putere regional-balcanică şi totodată aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu judeţele Durostor şi Caliacra. În 1914, regele Carol I moare, rege al României devenind Ferdinand I (1914 – 1927).
După dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală şi de Est, la sfârşitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia şi Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor, după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599 – 1601, România Mare. După o perioadă de prosperitate şi progres, nemaiîntâlnită până atunci pe teritoriile româneşti, Al Doilea Război Mondial va duce însă la ocuparea Moldovei de peste Prut (Basarabia şi Nordul Bucovinei) de către URSS.
[modifică] Primul Război Mondial şi România Mare
România era condusă de regele Carol I de Hohenzollern din 1866. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea primului război mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul şi, prin urmare, Bucureştiul nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor care luptau împotriva Puterilor Centrale.
România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel, Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867. Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500 000 de militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti, era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut planuri pentru atragerea ţării de partea Putrerilor Centrale.
Astfel, în 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deşi forţele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârşitul războiului, imperiile austriac şi rus s-au dezintegrat; Adunarea Naţionala în Transilvania, şi Sfatul Ţării în Basarabia şi Bucovina şi-au proclamat Unirea cu România, iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922. Realizarea Marii Uniri, prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul acţiunii românilor în conjunctura favorabilă de la sfârşitul primului război mondial. Tratatul de la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.
[modifică] România în al Doilea Război Mondial
Pe 23 august 1939 Germania nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pactul Hitler-Stalin, al cărui protocol secret prevedea împărţirea Poloniei şi României între cele două puteri totalitare. În România, URSS revendica Bucovina de Nord şi Basarabia. În septembrie, Polonia este invadată şi împărţită conform pactului. România a rămas oficial o ţară neutră, dar a adăpostit refugiaţii polonezi şi mai ales a transportat armata, guvernul şi tezaurul băncii poloneze de la frontiera din Bucovina până în teritoriul britanic (Alexandria din Egipt) prin căile ferate, şoselele şi porturile româneşti de la Marea Neagră, mulţumită mobilizării CFR, SMR şi LARES.
După o perioadă de neutralitate de mai bine de un an, România îşi schimbă alianţele odată cu sosirea la putere a lui Ion Antonescu. Se aliază cu Puterile Axei în octombrie 1940 şi intră în război de partea acestora în iunie 1941, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS : Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei. După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care duc armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, la data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, Regele Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor. Participarea României la cel de-al doilea război mondial s-a caracterizat aşadar prin două campanii: cea din est pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, pierdută, şi cea din vest pentru eliberarea Transilvaniei, câştigată. La încheierea războiului, pe planul diplomatic doar participarea de partea Axei a fost luată în cont, şi România a semnat Tratatul de pace de la Paris (1946) ca stat duşman învins.
[modifică] Socialismul
Când regele Mihai I al României, având sprijinul principalelor partide politice, l-a răsturnat de la putere pe Ion Antonescu pe 23 august 1944, scoţând ţara din rândul Puterilor Axei şi aducând-o în tabăra Aliaţilor, nu a putut şterge şi amintirea participării active a Armatei Române la invazia germană din U.R.S.S. Deşi forţele româneşti au luptat eroic alături de cele ale Armatei Roşii, în nordul Transilvaniei, în Ungaria, Cehoslovacia, Germania şi Austria sovieticii tratau încă România ca pe un teritoriu cucerit, pretextând că autorităţile române ar fi fost incapabile să asigure ordinea în nou eliberatele teritorii şi să ţină sub control conflictele interetnice dintre români şi unguri. La Conferinţa de la Yalta, Uniunii Sovietice i se recunoscuseră interesele speciale din România. În timpul tratativelor de pace de la Paris, delegaţia română nu a reuşit să obţină statutul de cobeligerant, România, ca ţară învinsă, fiind obligată să accepte prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul naţional şi plata unei uriaşe despăgubiri de război.
La data de 23 Mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Şerpilor este cedată statului vecin de la Răsărit.
La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului în 1967. Denunţarea ceauşistă a invaziei sovietice a Cehoslovaciei din 1968 şi o relaxare scurtă în represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă. Seduşi de politica străină "independentă" a lui Ceauşescu, liderii vestici au avut o poziţie ambiguă faţă de un regim care a devenit la sfârşitul anilor 1970 foarte aspru, despotic şi capricios. Creşterea economică rapidă antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice severe. Conducerea lungă de câteva decade a Preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai cruntă în anii 1980.
După prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârşitul verii lui 1989, un protest de la mijlocul lui decembrie din Timişoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul ţării contra regimului ceauşist. Ion Iliescu a devenit preşedinte pe 22 decembrie. Ceauşescu a fost arestat imediat, şi, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soţia sa pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun. Peste 1500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată şi populaţie. O coaliţie de guvernare improvizată, Frontul Salvării Naţionale (FSN), s-a instalat la putere şi a proclamat restaurarea democraţiei şi a libertăţii. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri nepopulare ale lui Ceauşescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.
[modifică] România după 1989
Alegerile parlamentare şi prezidenţiale au avut loc pe 20 mai 1990. Concurând cu Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, Ion Iliescu, un fost activist comunist, a câştigat 85 % din voturi. FSN a primit două treimi din scaunele Parlamentului, a numit un profesor universitar, Petre Roman, ca prim-minstru şi a început reformele pentru o piaţă liberă.
De vreme ce noul guvern era încă format în mare parte din foşti comunişti, anti-comuniştii au protestat în Piaţa Universităţii, Bucureşti în aprilie 1990. Două luni mai târziu, "huliganii" au fost împrăştiaţi brutal de către minerii din Valea Jiului, chemaţi de Preşedintele Iliescu. Minerii au atacat Universitatea, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", precum şi sediile şi casele liderilor opoziţiei. Este clar ca actiunea minerilor a fost orchestrata din umbră de Ion Iliescu si aparatul său represiv. Guvernul lui Petre Roman a căzut la sfârşitul lui septembrie 1991, când minerii s-au întors la Bucureşti pentru a cere salarii mai mari. Un tehnocrat, Teodor Stolojan s-a oferit să conducă un guvern interimar, până la venirea alegerilor.
O nouă Constituţie democratică a fost proiectată de Parlament şi adoptată după un referendum popular. În alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat, al doilea. Cu sprijin parlamentar de la partidele parlamentare naţionaliste PUNR şi PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern tehnocrat în noiembrie 1992, sub prim-minstrul Nicolae Văcăroiu, un economist. Guvernarea 1992-1996 a fost marcată de scandaloase privatizări şi fraude din partea puterii politice de la acea vreme, care au dus practic la înnapoierea economica şi stoparea progresului şi a reformelor necesare la acel moment.
Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins in 1996 pe preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu Vasile (PNŢCD) şi mai târziu de Mugur Isărescu, dar în alegerile din 2000 Partidul Social Democrat (PSD) şi Iliescu au câştigat din nou, al treilea mandat de presedinte - fortand constitutia, iar Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.
În 2002, România a fost invitată să adere la NATO. În acelaşi an, Uniunea Europeană a confirmat sprijinul puternic faţă de scopul ţării de a adera în 2007. Totuşi, mai rămân de efectuat multe reforme de restructurare a economiei, înainte ca România să-şi poată atinge scopul.
În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în funcţia de Preşedinte al ţării, în fruntea unei coaliţii formate din P.N.L. şi P.D., alături de U.D.M.R. şi P.U.R. (ulterior Partidul Conservator), iar cu funcţia de Prim-ministru al Guvernului României, a fost desemnat Călin Popescu Tăriceanu. Partidul Conservator s-a retras ulterior de la guvernare. În aprilie 2007, Partidul Democrat a fost scos de la guvernare, noul guvern Tăriceanu, din care fac parte doar miniştri din partea P.N.L. şi U.D.M.R., a depus jurământul la 5 aprilie 2007, fiind sprijinit în Parlament de Partidul Naţional Liberal, de Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, precum şi de Partidul Social Democrat.
[modifică] Geografie
Spaţiul statal românesc a trecut prin multe schimbări impuse în principal din exterior. În afara României, mai există un stat românesc, Republica Moldova. Spaţiul românesc mai este numit şi spaţiul „carpato-danubiano-pontic”, deoarece România (şi Republica Moldova) se suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaţilor Româneşti şi a regiunilor limitrofe impuse şi subordonate complementar Carpaţilor. Ca stat, România aparţine Europei Centrale[13]
România este situată pe paralela 45° N şi meridianul de 25° E. Are o suprafaţă de 238 391 km²,[14] plus 23 700 km² din platforma Mării Negre. Frontierele României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, graniţe ale UE (spre Serbia, Moldova şi Ucraina). La Marea Neagra, graniţa este de 194 km pe platforma continentală (245 km de ţărm); aici, portul Sulina a devenit extremitatea estică a UE. De asemenea, România are în centru cercul Carpaţilor Româneşti (28 %), fragmentaţi de multe văi, cu 340 de depresiuni interioare, locuite din timpul daco-romanilor, cu etaje de foioase, conifere şi pajişti alpine, dar şi cu aur, cupru, cărbuni, fier şi uraniu. În interiorul Carpaţilor este situată Depresiunea Deluroasă a Transilvaniei, cu zăcăminte de sare, terenuri argicole, oraşe şi cetăţi medievale. La exterior se află un inel de dealuri - Subcarpaţii şi Dealurile de Vest - locurile cele mai populate, datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) şi condiţiilor favorabile culturii viţei-de-vie şi pomilor fructiferi. În est şi sud se extind trei mari podişuri (Moldovei, Dobrogei, Getic), dar şi micul Podiş Mehedinţi, iar la marginile de sud şi vest sunt grânarele României: Câmpia Română (îngustată spre est până la Delta Dunării) şi Câmpia de Vest. Împreună, câmpiile ocupă 28 % din suprafaţa totală a ţării.[15]
Sub aspect cultural, spaţiul românesc actual a mai fost numit şi „spaţiul mioritic” (Lucian Blaga), reprezentând spiritualitatea creatoare a satului autohton, cu un specific aparte în diversitatea culturilor europene.
[modifică] Relief
Raportat la suprafaţa relativ mică a României, relieful se caracterizează printr-o mare diversitate şi complexitate. Din întreaga suprafaţă a României, 28 % este ocupată de munţi (peste 800 m altitudine), 42 % de dealuri şi podişuri (200 – 800 m altitudine) şi 30 % de câmpii (sub 200 m altitudine). Relieful este axat pe arcul Carpaţilor. În centrul teritoriului se află Podişul Transilvaniei, înconjurat de lanţurile muntoase ale Carpaţilor Orientali, Meridionali şi Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o treaptă mai joasă, podişuri şi câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice.
Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică şi spaţiului românesc. Relieful structural este pus în evidenţă de abrupturi şi denivelări în Carpaţi şi Podişul Dobrogei de Nord. De asemenea, horstul dobrogean s-a constituit pe resturi hercinice în condiţiile eroziunii diferenţiale a peneplenei. Relieful petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpaţi şi Podişul Dobrogei. Relieful dezvoltat pe roci solubile reprezintă peste 20 % din teritoriul ţării, mai relevant fiind relieful carstic din aria carpatică. Tot în Carpaţi este specific şi relieful dezvoltat pe gresii şi conglomerate, în ariile de orogen, alături de care evoluează relieful vulcanic şi cel grefat pe roci metamorfice. Pe spaţiile mai joase se afla relieful dezvoltat pe argile, marne, nisipuri şi depozite leossoide. Relieful glaciar este bine reprezentat în părţile înalte ale Carpaţilor Meridionali şi în Munţii Rodnei, prin circuri glaciare, în timp ce relieful periglaciar este distribuit, în mod variat, pe întreg teritoriul ţării. De asemenea, relieful fluviatil şi cel litoral au o reprezentare specifică pe teritoriul României.
[modifică] Munţi
Carpaţii Româneşti se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul ţării, a