Nume de familie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Un nume de familie, de multe ori doar nume, este o parte a numelui compus unei persoane care indică apartenenţa sa la o familie. Folosit alături de prenume, care este conferit pentru a distinge individual un membru al familiei de ceilalţi, utilizarea numelui de familie este o practică foarte răspândită în toate culturile umane, dar fiecare are regulile sale de aplicare şi folosire.

Cuprins

1 România
- 1.1 Alegerea numelui de familie
- 1.2 Originea numelui de familie
2 Vedeţi şi
3 Referinţe
4 Legături extere

[modifică] România

[modifică] Alegerea numelui de familie

În România, similar cu aproape întreaga Europă, se obişnuieşte ca soţia şi, respectiv copiii unei familii să moştenească numele de familie al tatălui. Există şi excepţii, depinzând de o anumită situaţie specifică. Spre exemplu, dacă părinţii nu sunt căsătoriţi şi/sau tatăl copilului este necunoscut ori refuză recunoaşterea copilului, numele de familie al mamei devine numele de familie al copilului.

Modern şi democratic, actuala lege a căsătoriilor din România permite alegerea numelui de familie al unui cuplu prin selecţionarea "tradiţională" a numelui da familie al bărbatului, al femeii sau al amândoura, sub forma unei a două nume separate sau chiar unite printr-o liniuţă de unire.

[modifică] Originea numelui de familie

Multe din numele de familie din onomastica românească sunt compuse, având sufixe tradiţionale, aşa cum ar fi -escu, -ăscu, -eanu, -an, -aru, -atu, -ir sau -oiu, care sunt cele mai frecvent întâlnite. Aceste sufixe sunt specifice limbii române, constituind un semn de recunoaştere al apartenenţei respectivelor nume la familia onomasticii limbii române.

De obicei, sufixul -escu este ataşat unui prenume masculin (de cele mai multe ori), cu semnificaţia fiul lui [prenumele tatălui]. Spre exemplificare, nume de familie precum Anghelescu, Dănescu, Georgescu, Ionescu, Popescu, Săvescu, Stănescu şi Udrescu respectă modalitatea de formare descrisă. Sufixul uşor schimbat, -ăscu, este mai rar întâlnit, corespunzând unei faze mai vechi a limbii române. În acest caz, procesul de fuziune a fost diferit, semnificaţia fiind diferită. Un alt nume propriu, de obicei ne-uman, a fost folosit prin compunere. Astfel, nume precum Borăscu, Dărăscu, Mărăscu, Orăscu şi Zărăscu se încriu în această categorie.

Sufixul -eanu, sau varianta simplificată -anu, este, de obicei, ataşat numelui unui loc, râu, deal, munte, zonă sau chiar al unui oraş sau al unei regiuni tradiţionale româneşti. Astfel, nume de famile precum Argeşanu, Ardeleanu, Bănăţanu, Constănţeanu, Deleanu, Dobrogeanu, Făleanu, Haţeganu, Moldoveanu, Munteanu, Prahoveanu, Oroveanu, Racoveanu, Sadoveanu, Timoceanu, Vrânceanu, Urleanu şi Zogreanu sunt de această factură.

Alte nume de familie româneşti sunt descriptive, derivând din ocupaţii, diminutive sau evenimente, Botezatu, Barbu, Bălan, Croitoru, Fieraru, Gălăşescu, Lemnaru, Moraru, Prodan, Olaru, Ţăranu, Tutunaru sau Vânătoru.

Există o serie de nume de familie româneşti care desemnează numele unui animal sau al unei plante la care s-a ataşat sau nu un sufix, Bourean(u), Căpreanu, Ciubotea, Florean(u), Jderoiu, Lupu, Oieru, Ursu, Văcaru, Zimbrean.

Numele de familie româneşti sunt invariante indiferent că se referă la femei sau la bărbaţi.

Deşi ordinea obişnuită de prezentare a numelui oricărei persoane este prenume, urmat de numele de familie, în catalogarea oficială se foloseşte, pentru motive evidente de ordonare alfabetică, ordinea nume de familie urmat de prenume. Similar, de multe ori, românii se prezintă în situaţii diferite menţionând numele de familie ca prim nume sau doar numele de familie.