/ 
/ 
Literatura rusă
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
|
|
Literatura rusă îşi are rădăcinile în textele bisericeşti slavone scrise în perioada cnezatului din Kiev. O dată cu ascensiunea Moscovei în secolul al XIV-lea începe dezvoltarea unei literaturi naţionale ruse.
Cuprins |
[modifică] Începuturile
[modifică] Secolele XI - XIII (Cnezatul Kievului)
Începuturile unei tradiţii literare ruseşti coincid cu activitatea misionară a călugărilor Kiril şi Metodiu în secolul al X-lea, care au creştinat popoarele slave din răsăritul Europei şi au introdus limba veche slavă în scrierile bisericeşti. Prin creştinarea slavilor a pătruns şi influenţa culturii bizantine. În limba slavă veche s-au scris evangheliare (Evanghelia din Ostromir, 1056-1057), liturghii, predici, "Vieţile sfinţilor", şi s-a tradus epopeea populară "Alexandria". În secolul al XI-lea apare colecţia de predici ale mitropolitului Ilarion (1037-1050) şi primul codice de legi (1019-1054). În această perioadă începe să circule "Cântec despre oastea lui Igor", o admirabilă epopee eroică anonimă despre lupta cneazului Igor Sviatoslavici împotriva nomazilor polovţieni.
După invazia tătarilor, la începutul secolului al XIII-lea, centrul cultural se deplasează la Novgorod. Din jurul anului 1300 datează povestea vieţii lui Aleksandr Nevski cu tema luptelor împotriva cavalerilor teutoni.
[modifică] Secolele XIV - XVII (Statul moscovit)
La mijlocul secolului al XIII-lea cea mai mare parte a teritoriilor ruseşti era sub ocupaţia tătarilor "Hoardei de Aur", iar timp de două secole producţia literară stagnează. Din aceast timp se poate menţiona povestea călugărului Sofronie "Zadonscina" (cca. 1393), în care se descrie victoria prinţului moscovit Dimitrie Donskoi asupra tătarilor (1380).
În secolul al XV-lea, Moscova avansează ca metropolă culturală. Apar scrieri hagiografice şi compilaţii ale unor cronici mai vechi, precum şi o culegere de reguli ale vieţii sociale, politice şi bisericeşti redactate de protopopul Silvestru. În secolul al XVI-lea se realizează o traducere integrală în limba slavă a Bibliei. În 1575, prinţul A.M. Kurbski scrie o cronică a cnezatului Moscovei. În scrieri pătrunde treptat şi limba rusă vorbită, ca în "Viaţa protopopului Avacum" (1672-1675), scrisă cu mult realism.
[modifică] Secolul al XVIII-lea
O dată cu "europeizarea" Rusiei de către Petru cel Mare, pătrund elementele culturii apusene, care se reflectă şi în producţia literară. Figuri centrale sunt scriitorii satirici A.D. Kantemir şi A.P. Sumarokov, precum şi teoreticianul Vasili Trediakovski. Foarte preţuit este teatrul, sprijinit de ţarina Ecaterina a II-a, ea însăşi autoarea unor drame. Ca reprezentant important al comediei clasice este de menţionat Denis Ivanovici Fonvizin, inspirat din piesele lui Molière adaptate la societatea rusă, ca în piesa Brigadierul (1786). Poetul liric G.R. Derşavin creează în genul odei.
Sub influenţa ideilor iluministe, Mihail Lomonosov elaborează "teoria celor trei stiluri" cu caracter normativ pentru limba literară rusă. După Marea Revoluţie Franceză, Ecaterina a II-a îngrădeşte libertatea producţiilor literare. N.I. Novicov, redactor al unei reviste satirice, este arestat, scriitorul A.N. Radiscev este deportat în Siberia.
Către sfârşitul secolului, pe prin plan se situează aşa-zisa "literatură sentimentală", în mare vogă şi în vestul Europei. Reprezentant important al acestei tendinţe este Nicolai Karamzin, autor de povestiri şi impresii de călătorie în ţările Europei occidentale, prin care face cunoscute în Rusia ideile epocii respective. În scrierile sale, limba literară rusă se eliberează definitiv de elementele literaturii bisericeşti, făcându-se purtătorul de cuvânt al aşa zişilor "înnoitori" în conflict cu purtătorii tradţiilor arhaicizante.
[modifică] Secolul al XIX-lea
În secolul al XIX-lea literatura rusă cunoaşte o deosebită înflorire. Principalele tendinţe din această perioadă sunt romantismul şi realismul. Operele lui Aleksandr Puşkin marchează începutul literaturii ruse moderne.
- După începuturi, în tradiţia clasică, Puşkin devine cel mai important reprezentant al romantismului în toate genurile literaturii ruse: poezie lirică, dramă (Boris Godunov, 1831), roman în versuri (Evghenii Oneghin, 1833).
Scriitori contemporani cu Puşkin:
- Ivan Andreevici Krîlov, autor de fabule.
- Aleksandr Sergheievici Griboiedov, autor dramatic.
- Vladimir Fiodorovici Odoievski, autor de nuvele (Nopţi ruse).
- Mihail Iurievici Lermontov (1814-1841), remarcabil în proză cu romanul Un erou al timpului nostru (1840).
În domeniul teoriei şi criticii literare:
- Visarion Grigorievici Belinski
- Nicolai Aleksandrovici Dobroliubov
- Gogol se îndepărtează de patosul romantic şi îşi găseşte propriul stil în povestiri, piese de teatru şi satire, cu un accentuat caracter de critică socială, dintre care se remarcă nuvela Mantaua (1842), comedia Revizorul (1836), romanul Suflete moarte (1842).
Scriitori contemporani cu Gogol, în special autori de schiţe, nuvele şi romane:
- Nicolai Alekseievici Nekrasov
- Mihail Ievgrafovici Saltîkov-Şcedrin, autor satiric (Cronică de familie, 1846-1856).
- Ivan Aleksandrovici Gonciarov, autorul romanului Oblomov (1857), în care creează tipul personajului superficial, inutil într-o societate în transformare.
[modifică] Realismul critic
A doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin dezvoltarea romanului realist, gen în care excelează Ivan Turgheniev, Lev Tolstoi şi Fiodor Dostoievski.
- Ivan Turgheniev pledează în romanele sale pentru o europenizare a Rusiei. Cel mai important roman al său, Părinţi şi copii (1862), prezintă conflictul dintre viziunea idealistă şi umanitară a generaţiilor vechi şi nihilismul tineretului, problemă controversată în cercurile intelectualităţii ruse din acea epocă.
- În vasta sa operă literară, temele predominente sunt căutarea unui sens al existenţei omeneşti şi rolul individului în societate. Astfel, în monumentalul roman Război şi pace (1865-1869), pe fundalul perioadei războaielor napoleoniene, omul este confruntat cu problema rolului individului în determinarea cursului istoriei. Romanul Anna Karenina (1875-1877) reprezintă o critică inovativă a relaţiilor sociale, în special din cadrul tradiţional al familiei, prin exemplul destinului tragic al eroinei. Problema relaţiilor de familie revine în romanul Sonata Kreuzer (1889). O temă curentă a literaturii ruse, purificarea spirituală prin ispăşire, este tratată în romanul Învierea (1889).
- Fiodor Dostoevski a îmbogăţit literatura rusă şi universală prin subtila sa analiză psihologică, uneori deschis impulsivă, a caracterelor umane, plină de sensuri absconse şi cu semnificaţii contradictorii. Aceeaşi „polifonie” stilistică se întâlneşte şi în reprezentarea societăţii ruse contemporane lui. În timp ce în Crimă şi pedeapsă (1866), protagonistul romanului comite un omor din consideraţii filosofice, pentru ca apoi să caute purificarea prin căinţă şi ispăşire, eroul romanului Idiotul (1868-1869) îşi vede distruse idealurile creştine în confruntarea cu materialismul predominent în societate. Romanul Demonii (1871-1872) este o vastă frescă critică a tezelor distructive ale mişcărilor anarhiste. În Fraţii Karamazov (1880) se descrie tabloul oscilant al Rusiei, între tradiţie şi tendinţele înnoitoare ale timpului.
Alţi reprezentanţi ai realismului critic:
- Aleksandr Nicolaievici Ostrovski, autor dramatic.
- Vladimir Galaktionovici Korolenko
[modifică] Literatura impresionistă şi simbolistă
Către sfârşitul secolului al XIX-lea apar noi tendinţe în literatură, în special impresionismul şi simbolismul.
- Deşi scrie în tradiţiile realismului, cu un caracter satiric şi humoristic în acelaşi timp, datorită descrierilor nuanţate ale stărilor sufleteşti, Anton Cehov este încadrat în literatura impresionistă. Elementele centrale ale creaţiei lui sunt banalitatea vieţii cotidiene, singurătatea, pasivitatea sau dorinţa de afecţiune, ca în piesele Pescăruşul (1896), Unchiul Vania (1899), Trei surori (1901) sau Livada cu vişini (1904).
În perioada de trecere spre secolul al XX-lea, simboliştii ruşi reiau tema „artei pure”, sub impulsul scrierilor teoretice ale lui Vladimir Sergheievici Soloviov, şi se îndepărtează de temele sociale în favoarea înnoirii formei. Teme preferate sunt ocultismul, teozofia, antropozofia.
- Andrei Belîi, pseudonimul literar al lui Boris Nikolaevich Bugaev, este unul din fondatorii şcolii simboliste ruse şi autorul romanului Petersburg.
- Valeri Iakovlevici Briusov scrie poeme inspirate de simbolistul francez Stéphane Mallarmé.
- Dmitri Sergheievici Merejkovski, autor de scrieri cu conţinut mistic şi filozofic.
- Aleksandr Aleksandrovici Blok, autor de poezii lirice pline de muzicalitate.
- Fiodor Sologub, autor de romane cu descrieri macabre, fantasic-demoniace (romanul trilogie Vrăjitorul morţilor, 1908-1913; romanul Mai dulce ca otrava, 1908).
[modifică] Secolul al XX-lea
După anul 1910 se înregistrează o mare varietate de curente, stiluri şi experimente:
Alţi scriitori rămân credincioşi tradiţiei marii literaturi ruse din secolul al XIX-lea:
- Ivan Alekseievici Bunin, Premiul Nobel pentru literatură, 1933.
- După o tinereţe aventuroasă, începe să scrie povestiri romanţioase. Întâlnirea cu Lenin, în anul 1905, marchează trecerea la angajarea socială şi revoluţionară, devenind mai târziu exemplu şi purtător de cuvânt al realismului socialist. Dintre operele sale remarcabile sunt de menţionat drama Azilul de noapte (1903) şi romanul Mama (1907).
[modifică] Perioada postrevoluţionară (1922-1929)
Primii ani după revoluţie sunt caracterizaţi prin apariţia diverselor curente de avangardă, nu rareori rivalizând între ele. Futuriştii, grupaţi în jurul lui Maiakovski, pledau în revista lor "LEF" pentru o sinteză între experimentele verbale şi idealurile revoluţionare. Dimpotrivă, A.A. Bogdanov împreună cu grupul numit Proletkult cerea o orientare structurală radicală a literaturii în serviciul clasei muncitoare. Alături de aceştia, tradiţionaliştii denumiţi Popuciki şi grupul Fraţii Serapion (după titlul unui volum de povestiri ale scriitorului german E.T.A. Hoffmann) din Petrograd, acceptând noul sistem politic, pledau totuşi pentru o autonomie a fenomenelor culturale faţă de agitaţia politică şi pentru o reluare a tradiţiei marii literaturi ruse a secolului al XIX-lea. De menţionat sunt:
- M.M. Zoşcenko Unul din cei mai remarcabili scriitori ai epocii a fost
- Boris Leonidovici Pasternak (1890-1960), autor de poezii lirice în tradiţia lui Rainer Maria Rilke şi Aleksandr Puşkin şi al romanului Doctor Jivago, publicat abia în 1957 în afara Uniunii Sovietice. Apariţia cărţii a declanşat o campanie critică şi poliţienească din partea oficialităţilor, Pasternak este obligat să refuze Premiul Nobel, care i s-a decernat în 1958, în acelaşi an este exclus din Uniunea scriitorilor sovietici, pentru a fi "reabilitat" în 1987.
Şi alţi scriitori, care nu s-au încadrat în ideologia oficială, suferă persecuţii: Anna Ahmatova este exlusă în 1946 din Uniunea Scriitorilor, Osip Mandelştam moare în 1938, într-un lagăr de concentrare din Siberia, autoarea de poezii lirice Marina Ţvetaeva trăieşte între anii 1927 şi 1939 în emigraţie, întoarsă în Uniunea Sovietică se sinucide (majoritatea biografilor afirmă că, de fapt, a fost asasinată de NKVD) în 1941.
Numeroase romane apărute în anii '20 au ca teme principale evenimente din timpul revoluţiei sau din războiul civil.
- Dmitri Furmanov în romanul Ceapaev (1923), scris cu patetism "revoluţionar", evită, totuşi, idealizarea eroilor, cum va fi cazul, mai târziu, în realismul socialist.
- Konstantin Fedin, autor al romanului Oraşe şi ani (1924)
- Leonid Leonov, Viezurii (1924)
- Aleksandr Fadeev, Cei nouăsprezece (1927), mai târziu Tânăra gardă (1946). Secretar al Uniunii scriitorilor sovietici (1936-1944 şi 1946-1954), reprezentant tipic al stalinismului, pradă alcoolismului, se sinucide (1956) după moartea lui Stalin.
Perioada aşa zisei "Noii Politici Economice" (NEP), se caracterizează printr-o relativă liberalizare, care se reflectă şi în producţia literară. Scriitorii grupaţi în "Asociaţia pentru o artă reală" (OBERIU) îşi permit experimentări în stil şi conţinut, în contradicţie cu ideologia oficială, şi vor avea de suferit represiunile regimului:
- A.I. Vvedenski descrie absurdităţile societăţii socialiste. În 1932 este deportat la Kurskşi moare în 20 decembrie 1942, într-un tren cu deţinuţi politici, în timpul transportului.
- Daniil Harms, autor liric şi dramatic. Moare în 1942 în spitalul unui lagăr de muncă. Este "reabilitat" în 1956.
De succes se bucură scriitorii Ilia Ilf şi Evghenii Petrov, autori ai romanelor satirice Douăsprezece scaune (1928) şi Viţelul de aur (1931).
Alţi autori scriu în spiritul partidului comunist şi se bucură de aprecierea criticii oficiale:
- Valentin Kataev, autor al romanelor Fiul regimentului şi Iarba uitării, şi al piesei de teatru O zi de odihnă.
- Leonid Leonov, în romanul Hoţul (1927), descrie problemele de conştiinţă ale unui soldat al Armatei Roşii, deziluzionat de evenimentele haotice ale anilor '20, pentru ca, în final, să redevină un militant al regimului comunist.
[modifică] Realismul socialist (1930-1953)
O dată cu începutul primului plan cincinal în anul 1928, oficialităţile sovietice nu mai tolerează diversitatea curentelor literare sau a stilurilor individuale, ţinta atacurilor este, în special, aşa zisul formalism "burghez". În 1932 se constituie, ca singură organizaţie admisă, Uniunea Scriitorilor Sovietici, deja pregătită de "Asociaţia scriitorilor proletari" (RAPP). Apar romane cu un conţinut conform liniei partidului comunist, în care se idealizează figuri ale muncitorilor din fabrici şi ale activiştilor de partid, precum şi lupta împotriva scepticismului ţăranilor faţă de proiectata colectivizare a agriculturii. De menţionat sunt romanele lui Leonid Leonov, Fluviul sovietic (1930) şi Profesorul Skutarevski (1932) sau, mai ales, romanul Pământ desţelenit (1932, ediţie revăzută în 1959) al lui Mihail Şolohov.
- Mihail Aleksandrovici Şolohov (1905-1984), cu un excepţional talent literar de povestitor, descrie criza satului din Rusia post-revoluţionară, trecând, totuşi, sub tăcere represiunile la care au fost supuşi în special ţăranii ucraineni în cursul colectivizării forţate. Romanul-epopee Pe Donul liniştit (1928-1940), de mai multe ori revizuit, descrie în figura tragică a eroului principal, cazacul Grigori Melehov, dispariţia "staniţelor" de sine stătătoare ale cazaculor de pe Don în cursul războiului civil şi în perioada ce i-a succedat. Primeşte Premiul Nobel pentru literatură în anul 1965.
La primul congres al Uniunii scriitorilor sovietici din 1934, Andrei Jdanov, membru al Biroului politic al partidului comunist, proclamă "realismul socialist" ca singură doctrină admisă în artă şi literatură. Din acest moment, "eroi pozitivi" sunt numai personajele care se identifică cu programul şi metodele partidului comunist. Doctrina realismului socialist a dus la schematizarea şi unilateralitarea literaturii ruse. Puţini scriitori depăşesc, datorită talentului lor, cu tot conformismul ideologic, mediocritatea dominantă din perioada 1934-1939. În afară de romanele lui Mihail Şolohov, mai sunt de menţionat romanul Lui Leonid Leonov, Drumul spre ocean (1935), în care se redau gândurile unui comisar politic aflat pe patul de moarte, precum şi unele din cărţile lui Aleksei Tolstoi.
- Aleksei Nicolaevici Tolstoi (1883-1945), de origine nobiliară. Scrie povestiri elogioase la adresa lui Stalin şi romanul-fluviu Calvarul (1922-1941), cunoscut şi cu numele de Drumul spre Golgota, în care se redau evenimentele din timpul revoluţiei şi ale războiului civil, respectând punctul de vedere partinic. Reuşeşte să aibă mai multă libertate de creaţie, într-un fel de "emigraţie internă", recurgând la teme istorice (Petru cel Mare, 1929-1945) sau în genul "ştiinţifico-fantastic" (Hiperboloidul inginerului Garin, 1927).
Scriitorii care nu se încadrează în acest concept rămân nepublicaţi şi suferă persecuţiile regimului, cum a fost cazul scriitorilor Isaak Babel şi Osip Mandelştam, care mor în lagărele de concentrare.
- Mihail Afanasievici Bulgakov (1891-1940), autor de povestiri satirice şi piese de teatru, în cea mai mare parte nepublicate şi nereprezentate în timpul vieţii scriitorului. Remarcabil prin romanul Maestrul şi Margareta, scris între 1929 şi 1939, publicat postum în 1966.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial intervine o relativă liberalizare în politica culturală, în prim plan situându-se evenimentele războiului cu pronunţat accent patriotic: Zile şi nopţi (1944) de Konstantin Simonov, drama Invazia (1942) de Leonid Leonov. Anul 1946 marchează sfârşitul acestei liberalităţi artistice, Andrei Jdanov, în Raportul asupra revistelor "Zvezda" şi "Leningrad", înăspreşte mai mult doctrina realismului socialist după criteriul "partinităţii" (partiinost): o operă artistică sau literară este "valoroasă" doar în măsura în care corespunde ideologiei marxist-leniniste şi serveşte programului partidului comunist. Exemplu tipic pentru această categorie de scriitori este
- Ilia Ehrenburg (1891-1967), scriitor şi ziarist, pe cât de prolific (a publicat peste o sută de cărţi!), pe atât de controversat. Între 1908 şi 1917 trăieşte la Paris, după care revine în Rusia sovietică, pentru ca în anii 1921-1940 să trăiască din nou în Occident (Praga, Berlin şi Paris). Revenit în Uniunea Sovietică, în 1940, publică romanul Căderea Parisului (1940-1941). În timpul războiului se face cunoscut în special prin cronicile la radio Moscova, în care face apel la uciderea a tot ce este "neamţ", fără nici o deosebire. În 1949, îi apare romanul Furtuna pe tema evenimentelor din război. Deşi căzut în dizgraţia oficialităţilor, se bucură însă de aprecierea şi protecţia personală a lui Stalin şi primeşte de două ori (1942 şi 1948) "Premiul Stalin" pentru literatură. După moartea lui Stalin, publică romanul Dezgheţul (1957), în care se face campionul liberalizării vieţii sociale.
[modifică] Perioada anilor 1953-1991
După moartea lui Stalin în 1953 şi denunţarea stalinismului de către Nikita Hruşciov la al XX-lea Congres al Partidului Comunist, în perioada de aşa-zis "dezgheţ" (după titlul romanului lui Ilia Ehrenburg), profită într-o oarecare măsură şi literatura de relativa liberalizare. Realismul socialist rămâne, totuşi, doctrina oficială. Un important roman din această perioadă este Nu numai pâine (1956) de V.D. Dudinţev. În poezia lirică se remarcă Evghenii Evtuşenko, Andrei Vosnesenski, Bella Ahmadulina şi R.I. Rojdestvenski. Cu toate acestea, până la iniţierea de către Mihail Gorbaciov a politicii de destindere (Perestroika), o parte a scriitorilor îşi publică operele în străinătate sau le difuzează în Uniunea Sovietică, în mod clandestin, sub forma manuscriselor multiplicate (Samizdat). Scriitorii A.D. Siniavski şi J.M. Daniel sunt condamnaţi, în 1966, la internare într-un lagăr de muncă, sub acuzarea că ar fi defăimat statul sovietic prin faptul de a-şi fi publicat cărţile în străinătate.
- Alexandr Soljeniţîn (n. 1918), internat între 1945 şi 1953 într-un lagăr de muncă, apoi deportat până în 1956 în Asia Centrală, publică în 1963, cu aprobarea expresă a lui Hruşciov, romanul O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, în care descrie viaţa deţinuţilor în lagărele de concentrare sovietice. Următoarele sale romane Primul cerc al iadului (1968) şi Pavilionul canceroşilor (1968-1969) sunt însă interzise de cenzură şi apar în străinătate, după ce circulaseră clandestin în Uniunea Sovietică ca "Samizdat". În 1970 obţine Premiul Nobel pentru literatură, dar nu i se acordă paşaport pentru a primi personal premiul. Protestele sale repetate împotriva cenzurii şi a internării persoanelor dizidente în servicii de psihiatrie îi atrag excluderea din Uniunea scriitorilor şi în 1974 expulzarea din URSS. Cartea sa Arhipelagul Gulag ( în trei volume) - o amplă lucrare documentară asupra prigonirii a milioane de cetăţeni sovietici în anii 1918 până în 1956 - apare între anii 1973 şi 1975 la Paris. Se întoarce în Rusia, în 1994.
- Alexandr Trifonovici Tvardovski (1910-1971) a fost redactor şef al revistei "Novîi Mir" între 1950 şi 1970, cu o întrerupere de patru ani în anii '50. Încurajează tonurile critice în literatura sovietică, fără a se situa pe poziţii anti-comuniste. În poemul Tiorkin în infern (1954-1963) descrie într-un stil ironico-satiric realităţile vieţii cetăţenilor sovietici din timpul lui Stalin.
Tot sub forma literaturii "Samizdat" circulă poeziile lui Iosif Brodski, expulzat în 1972 din URSS.
- V. Tarsis scrie romanele satirice Musca albastră (1963), Mesaj din casa de nebuni (1965) şi Combinatul plăcerilor (1967). În anul 1966 este expulzat din URSS.
Proza literară a acestor ani cunoaşte două orientări:
- Tematizarea vieţii la ţară sau în provincie
- Literatura zisă "urbană", cu descrierea problemelor din marile oraşe
La mijlocul anilor '80, o dată cu politica de transparenţă în viaţa publică ("Glasnost"), iniţiată de Mihail Gorbaciov, are loc şi un proces de reînnoire a literaturii ruse. Mulţi scriitori se întorc din emigraţie şi sunt reprimiţi în Uniunea Scriitorilor, trecutul poate fi analizat şi prezentat în mod critic, fără imperativul ideologiei comuniste. În 1987 apare romanul Copiii din Arbat al lui Anatoli Rîbakov, în care stalinismul este stigmatizat într-o formă neobişnuită până acum. Cărţile lui A.I. Pristavkin şi dramele lui Mihail Şatrov prezintă evenimentele tragice ale epurărilor staliniste din anii '30. În scrierile altor autori, ca Cinghiz Aitmatov şi V.P. Astafiev, sunt tratate teme, până atunci tabù, privind consumul de stupefiante sau creşterea criminalităţii.
[modifică] Literatura rusă contemporană
După dezmembrarea Uniunii Sovietice, în 1991, începe o nouă eră în literatura rusă, care se deschide tot mai mult ideilor şi stilului postmodern. De un deosebit succes se bucură romanele poliţiste ale Dariei Donţova, traduse şi în mai multe limbi europene. Romanul O sagă moscovită de Vasili Axionov relatează supravieţuirea familiei Gradov sub stalinism. Alţi scriitori ruşi contemporani:
- - Victor Pelevin, autor de nuvele şi romane (Mitraliera de lut, Săgeata galbenă, 1999; Generaţia P, 2001), distins în 2001 de către Fundaţia culturală din Hamburg cu Premiul "Richard Schönfeld" pentru literatură satirică.
- - Vladimir Sorokin, romancier (Şarpele, 1985; Banchetul, 2000; Gheaţa, 2002) şi autor dramatic.
- - Tatiana Tolstoia
- - Liudmila Uliţkaia
- - Vladimir Makanin, autor de poezii, nuvele şi romane (Adâncuri sau un erou al timpului nostru, 1998, ce aminteşte titlurile unor romane de Fiodor Dostoevski şi Mihail Lermontov)
- - Nina Gorlanova
literatura comerciala de masa:
